„După 20 de ani…”

Anii 80:
Tovarășa învățătoare:
-Ce vrei să te faci când o să crești mare?
Noi, pe rând:
-Medic! Pentru că vreau să ajut oamenii bolnavi să se facă bine…
-Inginer constructor! Pentru că vreau să ajut oamenii să locuiască în case mai bune…
-Astronaut! Pentru că vreau să văd Pământul de sus…
-Avocat! Ca să ajut oamenii să-și rezolve problemele…
-Medic Stomatolog! Pentru că vreau să-i ajut pe copii să scape de durerile de dinți…

Îi privesc pe copiii mei și mă întreb ce vor fi ei când vor fi mari. Îmi aduc aminte cu drag de vremurile în care orice era posibil. Puteam fi orice, trebuia doar să mă pregătesc pentru asta. Mai știam că locurile la licee erau mai puține decât candidații, uneori, la liceele foarte căutate erau câte 10 sau chiar 20 de candidați pe un loc. Mai știam că, dacă vrei să fi un specialist adevărat, trebuia obligatoriu să mergi la facultate. Iar la facultățile bune intrau cei mai buni, pentru că exista o selecție a candidaților, trebuia să dai un examen și numărul celor admiși nu putea fi mai mare decât numărul de locuri aprobate pentru o specializare.

Asta era realitatea în care am crescut. Nu spun că asta era într-adevăr realitatea, ci că asta era realitatea pe care o știam eu. Asta îmi spuneau părinții și eram motivat să urmez cursurile universitare pentru a-mi asigura succesul în viață.

*

Ai carte, ai parte!

*

Locul copilăriei mele este Valea Almăjului, cu cele mai frumoase sate de deal și munte pe care le știu. Acolo mi-am petrecut primii ani de viață și apoi toate vacanțele.

Am crescut alături de copiii țăranilor iar eu eram unul dintre ei. Prietenii mei cei mai apropiați chiar și în ziua de azi sunt aceiași prieteni din copilărie.

O parte din ei au făcut ca mine: au studiat prea mult și nu și-au mai găsit locul în satul natal. Majoritatea celorlalți au început să muncească încă de pe băncile școlii și apoi au renunțat la școală pentru a se putea întreține. Mai apoi au plecat la muncă în străinătate.

Alții și-au construit viețile acolo unde au crescut. Suntem bucuroși să ne revedem și să mai povestim… Îi privesc și nu știu dacă sunt fericiți sau nu cu viața lor. Ei așa par însă-mi povestesc de greutățile prin care trec, îmi spun că vor altceva pentru copiii lor. Își pun speranțele în școală… De fapt, sunt convinși că educația este singura soluție. Apoi discuția devine interesantă… Avem exemple și contraexemple care ilustrează toate situațiile posibile.

În continuare, ca să nu vorbesc din „auzite”, o să vorbesc despre mine, despre unele din trăirile mele.

Prima dată când am observat că ceva nu se leagă a fost în anii de liceu. Nu știu exact în care. Îmi aduc aminte doar că, în vacanță fiind, îmi petreceam timpul cu prietenii. Unii din ei au abandonat deja școala. Și totuși, aceștia erau cei care aveau televizor color și haine sau încălțăminte „de firmă”. La un moment dat le-am spus și eu părinților că vreau să renunț la școală ca să muncesc și să am și eu bani de haine scumpe.

Hmmm… nu am apucat să spun prea multe…

-Crezi că noi nu am vrea ca tu să ai tot ce e mai bun? Ce porți tu nu sunt tot haine? Sunt cumva rupte sau vechi? Pentru cine crezi că ne chinuim acum? Și tu ai avea haine scumpe dacă nu am avea cheltuielile cu școala! Dar tu chiar crezi că haina face pe om? Ai puțină răbdare, termină-ți studiile și apoi, când vei fi pe banii tăi, o să-ți permiți tot ce-ți dorești!

Am fost un copil ascultător. Am luat de bune sfaturile primite, le-am urmat și nu am mai pus întrebări.

Am făcut din simplitate o virtute.

Mai târziu, după ce am terminat facultatea și m-am angajat, am fost surprins de noua viață: din două în două săptămâni primeam salariul. Ce bogăție! Pentru viața simplă pe care o duceam, banii îmi prisoseau. Nu m-am gândit să pun ceva deoparte. Prioritățile mele includeau multe lucruri în afară de economisire.

Și totuși, erau câteva lucruri la care nici măcar nu îndrăzneam să visez: să-mi cumpăr o casă sau o mașină la mâna a doua.

Banii pe care-i câștigam erau prea puțini pentru a contracta măcar un credit.

Pentru a doua oară am văzut că ceva nu se leagă: prietenii mei fără școală aveau deja o mașină și își făceau deja planuri mari.
M-am gândit că, în timp ce ai mei se afundau în datorii ca să putem noi să terminăm școlile, prietenii mei au muncit și au pus bani deoparte. Prin urmare, trebuia să mai am puțintică răbdare.

Dar timpul trece și, apropiindu-mă de vârsta de 30 de ani observ că situația mea materială cam bate pasul pe loc. Și chiar dacă am evoluat, pentru că acum aveam casă și mașină, acestea aveau atașate și câte o notă de plată lunară.

Mai mult, majoritatea prietenilor mei aveau o situație financiară asemănătoare. Poveștile noastre erau diferite, cu momente bune sau mai puțin bune dar finalul parcă era același.

Apoi am descoperit ce înseamnă cu adevărat o criză economică.

Da, cea începută în 2008. Am văzut ce înseamnă măsuri populiste, legi care nu pot fi aplicate și mai apoi austeritatea.

Cine nu-și aduce aminte de tăierile salariale din 2010 de cel puțin 25%, din sistemul bugetar?

Ei bine, am avut ocazia să verific o informație: în perioadele de criză economică se face un transfer de avere de la cei săraci, care sărăcesc și mai mult, spre cei bogați, care se îmbogățesc și mai mult.

Pe scurt, dacă ești prins nepregătit, o criză îți poate lua totul și încă ceva pe deasupra. Dacă ești pregătit, o criză poate însemna o mare oportunitate.

Cum m-a surprins criza pe mine?

Suficient de pregătit ca să nu mai am nevoie neapărat de banii de salariu pentru a trăi la fel ca înainte.

Dar nu atât de pregătit încât să mă îmbogățesc.

Ce înseamnă „pregătit”?

Pentru mine a însemnat educație. Iar acum, mai mult ca niciodată, sunt convins că doar educația te poate împlini.

Și educația înseamnă foarte multe lucruri pe care nu le faci neaparat în școală. Te poți educa în privința sănătății, a banilor, a relațiilor sau în privința modului în care înveți pentru examene.

Educația nu înseamnă doar să mergi la școală pentru ca în final să ai o diplomă. Dar o diplomă îți deschide niște uși care altfel ar rămâne închise.

*

Eu, la clasă, la începutul celui de al doilea deceniu al mileniului trei:
-Ce vrei să te faci când o să crești mare?
-Nu știu…
-Nu știu…
-Șofer!
-Nu știu…
-Șofer!
-Să merg „dincolo”!


-Să-mi deschid un salon de frumusețe!

*

Nu o să comentez situația descrisă mai sus dar mi-ar plăcea să o faci tu. Apoi completează formularul de mai jos pentru a construi împreună o comunitate a oamenilor interesați de educație (dacă nu l-ai completat deja),

Ruva Gabriel

Intră în comunitatea noastră!

* indicates required



Facebook Comments
Acest articol a fost publicat în educație. Salvează legătura permanentă.