Programare socială?

Urmăresc un mic filmuleț făcut cu o cameră pentru calculator de 2 megapixeli. Pe ecran apare Maria, fiica mea de doar un an și 8 luni, care mă uimește și acum, după aproape un deceniu:

-Maria, dacă-mi spui ce am desenat aici, îți dau ție bilețelul… știi ce? Mai bine ți-l lipesc pe mână!

Și apoi, pentru a întări cele spuse, îi ridic mâneca și îi pun bilețelul autocolant deasupra încheieturii.

-Dar, ca să rămână al tău, trebuie să-mi spui ce am desenat aici!
-Pătlatul!
-Bravoooo! Bat din palme și apoi mai desenz repede câteva figuri geometrice și o întreb, arătându-i pe rând fiecare figură: dar acesta ce e? dar acesta?
-Tliunghiul! Dleptunghiul! Lombul! Celcul! Tlapezul!

Fiecare răspuns e urmat de un ropot de aplauze din partea mea și un bravo lung urmat de câte o smotoceală la care Maria răspunde cu zâmbete largi și chicoteli.

Filmulețul are câteva minute iar eu intru într-o stare ciudată de bucurie amestecată cu tristețe. Închid fișierul și imediat privirea îmi cade pe iconița unui alt filmuleț, de data aceasta foarte recent.

Știu că în urmă cu doar câteva zile am înregistrat-o pe Maria jucându-se cu Petru, frățiorul ei de un an. Îmi face însă plăcere să privesc pentru a nu știu câta oară această înregistrare. De data aceasta, Maria nu se vede dar se aude cum cântă, se poticnește intenționat, strănută, tușește apoi o ia de la capăt.

Camera telefonului folosit pentru filmare îi surprinde lui Petru fiecare reacție la giumbușlucurile Mariei. Acesta râde cu poftă timp de câteva minute iar eu râd înfundat în fața calculatorului, de frică să nu-i trezesc pe copii.

E vacanță și e dimineață iar eu profit de cele câteva ore de liniște pentru a împărtăși cu tine toate acestea.

*

În anul nașterii Mariei, noțiunea de dezvoltare personală nu-mi era foarte cunoscută.

Adică știam că există, dar nu prea aveam habar cu ce se mănâncă. Știam că viața mea trebuie să urmeze un curs prestabilit. Speram să fac lucruri mărețe „cândva”, aveam visuri mari și așteptam să se întâmple „ceva” care să mă arunce peste noapte în viața mult visată, într-o casă cu etaj și cu piscină, cu un garaj mare, în care să-mi intre toate mașinile de lux la care visam.

Între timp locuiam în același mic apartament, mergeam la serviciu, mai cumpăram două-trei bilete pe an la loto și citeam…

Partea frumoasă era aceea cu cititul. Îmi plăcea să citesc. Îmi pace și acum. Doar că atunci –până la vârsta de 29 de ani, mai exact –citeam doar ceea ce mi-a fost recomandat să citesc în anii de școală. Ei, am mai diversificat și eu, dar nu m-am îndepărtat prea mult de subiectele „clasice”.

Totuși, la un moment dat s-a produs o schimbare în preferințele mele literare. Multă vreme am crezut că dacă nu-mi pica o anumită carte în mână, percepția mea asupra vieții ar fi fost neschimbată. Poate este așa, poate nu. Cert este că din ziua aceea, nimic nu mai părea la fel.

Am învățat că trebuie să ai un vis mare pentru care să muncești, apoi un plan prin care să-ți atingi visul și multă dăruire și implicare pentru a-ți asigura succesul.

Am mai descoperit apoi sute, chiar mii de cărți care abordau subiectul dezvoltării personale din toate punctele de vedere, de la educația financiară, la cea „spirituală”. Multe cărți vorbesc despre lucruri tangibile în plan material iar altele se concentrează pe evoluția spirituală. Multe cărți sunt adevărate comori. Și mai multe pot fi aruncate fără remușcări. Pentru cel neinițiat e greu să se orienteze în oceanul de informație care îl ia cu asalt. Știu asta din proprie experiență

Bine, să las recomandările pe mai târziu.

Dar dacă există atât de multă informație despre cum să-ți trăiești viața, de ce am descoperit-o atât de târziu? Să fie oare de vină anii de comunism în care mi-au fost puse bazele educației? Sau faptul că în ultimul deceniu al mileniului doi sistemul de educație a rămas neschimbat? Să fie oare de vină mediul în care am crescut, familia, prietenii, orașul? Țara?

Are un nume tot acest proces de condiționare care îți dă iluzia că îți trăiești viața?

Aveam să descopăr că da și că ceea ce trăim în primii ani de viață se numește programare socială.

De programarea socială nu prea scapă nimeni. Unii sunt însă „nerezonabili” și nu se lasă convinși de lume că nu pot să-și împlinească visurile. Încep să gândească liberi, în afara tiparelor, neconvinși de tradiții și obiceiuri. Aceștia sunt oamenii care schimbă lumea. Nu pentru că pot, ci pentru că au credința că pot.

Dar acum am un alt interes: cum trebuie să-mi educ copiii astfel încât să gândească liberi?

Ei bine, am descoperit că nu există o formulă de crescut copiii dar există în schimb câteva căi de urmat care măresc șansele de reușită în viață.

În articolele ce urmează o să vorbim despre toate acestea și încă multe altele. Când scriu aceste rânduri îi am în minte pe copiii mei, așa că o să-mi deschid sufletul ca să fiu cunoscut. Îți voi povesti cum anumite întâmplări m-au marcat pe viață sau mi-au modelat mintea pentru mai târziu.

Dacă vreau să rămâi cu ceva după ce citești toate acestea ar fi un singur lucru: gândește liber!

P.S. Completează formularul de mai jos pentru a fi la curent cu noutățile:

Intră în comunitatea noastră!

* indicates required



Facebook Comments
Acest articol a fost publicat în educație. Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.