Întreabă-te: de ce?

Îmi aduc aminte cu drag de anii petrecuți în școală. Am făcut parte dintr-o generație care a învățat în sistemul comunist. Chiar dacă revoluția din 1989 m-a găsit la începutul clasei a 5-a, următorii ani de școală s-au scurs cu aceeași profesori și după aceleași reguli din vechiul regim.

Poate că a trecut mult timp de atunci și amintirile încep să se nuanțeze, întâmplările obișnuite să se transforme în unele extraordinare iar altele să dispară cu totul.

Și totuși, pot spune cu certitudine că generația mea învăța altfel, era motivată să învețe.

De ce învățam? De ce eram motivat să învăț?

Pot spune cu siguranță că habar nu aveam de ce! Învățam pentru că așa trebuia, învățam pentru că toți învățau și exista o competiție pentru rezultate.

Învățam pentru că așa eram PROGRAMAȚI să facem.

Sloganul „învățați, învățați, învățați!” repetat în mod obsesiv a devenit pentru unii un adevărat „Hit”. Motivația pentru învățare, deși venea din exterior, exista și producea efecte.

Nimeni nu ne-a întrebat ce dorim cu adevărat de la viață, cum am vrea să câștigăm bani, care sunt pasiunile noastre, ce muncă ar trebui să facem pentru tot restul vieții pentru a ne simți împliniți și fericiți.

Nimeni.

Am fost îndrumați de mici spre meserii considerate frumoase, ușoare și sigure.

Evident, părinții erau vioara întâi. Ei știau mai bine decât noi ce drum să ne alegem în viață. Și nu îi condamn. S-au născut, au crescut, și-au întemeiat familii și au început să-și învețe copiii să supraviețuiască și chiar să prospere în singurul sistem pe care-l cunoșteau.

După revoluție societatea a început să se schimbe.

Milioane de oameni sunt debusolați.

Unii sesizează schimbarea și pun umărul la schimbarea societății. Aceștia sunt cei ce fac lucrurile să se întâmple. Din păcate, sunt puțini.

Alții observă schimbarea dar sunt doar spectatori pasivi sau, din contră, se agață cu toate puterile de locul călduț pe care-l ocupă.

Prin atitudinea lor se opun schimbării.

Din păcate, sunt mulți.

Și mai există o categorie de oameni care ignoră semnele schimbării, consideră că pe ei nu-i poate afecta cursul evenimentelor, că lor nu li se poate întâmpla nimic. Se cred cumva la adăpost, se cred în siguranță și continuă să facă aceleași lucruri, deși munca pe care o fac sau produsele lor nu mai sunt cerute pe piață.

Aceștia sunt mereu luați prin surprindere de noul curs al evenimentelor, atunci când schimbarea s-a produs deja la nivel de societate.

Sunt oamenii care se întreabă tot timpul „ce s-a întâmplat?”.

În sistemul de educație se întâmplă același lucru.

Societatea cere altceva de la sistemul de educație dar acesta se opune schimbării.

Societatea își dorește o altfel de educație pentru copii dar nu are alternative. Sau cel puțin, nu există alternative educaționale pentru oamenii obișnuiți, de obicei săraci și care își pun speranțele în sistemul public de învățământ care este, cel puțin teoretic, gratuit.

Aș vrea să aruncăm împreună o privire asupra sistemului de educație din România.

Pentru început, să privim sistemul din exterior. Să presupunem că nu avem copii la școală, că ne-am terminat studiile și că nu suntem implicați în vreun fel în procesul de educație.

Ce observăm?

În următoarele rânduri voi simplifica la extrem cursul vieții unui om educat.

Imediat după naștere, copilul crește în sânul familiei, până în jurul vârstei de 2-3 ani când poate fi integrat în sistemul de educație de masă.

Până la vârsta de 5,6 sau 7 ani, copilul merge la grădiniță, apoi intră în învățământul primar.

În clasele din ciclul primar toți copiii învață să scrie și să citească, să socotească, încep studiul unei limbi străine și pun bazele unei culturi generale care să-i ajute pe viitor să se orienteze în viață.

Acest drum este aprofundat în clasele 5-8, unde se diversifică materiile de studiu, apar primele discipline opționale dar la final, toți copiii vor susține la nivel național un examen doar din disciplinele „limba și literatura română” și matematică.

După terminarea gimnaziului, majoritatea elevilor își vor alege un liceu sau o școală profesională iar la final se vor alege cu o diplomă care va spune ce știu ei să facă.

Cine își dorește mai mult, poate urma cursurile unei universități, apoi se va specializa tot mai mult și poate obține o slujbă bine plătită într-o companie mare sau poate va alege o carieră academică sau una în sistemul public, finanțat de stat.

După 15 sau 20 de ani de școală, mulți încep să-și formeze propriile familii, vor face copii, își vor cumpăra case mai mari, mașini din ce în ce mai scumpe și vor merge în vacanțe o dată sau de două ori pe an.

Vor face tot posibilul ca și copiii lor să se specializeze urmând cursurile unei universități, apoi, în pragul pensionării vor încerca să-și ajute copiii să-și întemeieze și ei, la rândul lor, propriile familii.

Ca pensionari, speră să trăiască liniștiți și să-și primească nepoții și copiii în vizită, cât mai des, în casa pe care au plătit-o din greu toată viața.

*

Dar oare, este așa?

*

Am găsit (printre fișiere mai vechi din calculator, unde nu era indicată sursa și nici autorul) o fabulă care ilustrează perfect ceea ce vreau să spun:

FABULĂ

„Odată, demult, într-o primăvară, animalele au decis că trebuie să facă ceva cu “educaţia” puilor lor, pentru a-i ajuta cu adevărat să se descurce, ulterior, în viaţă.

Au organizat o “şcoală” a pădurii, în care, de comun acord, au adoptat un program unic de învăţare a ALERGATULUI, ÎNOTULUI şi CĂŢĂRATULUI ÎN COPACI, ca fiind abilităţi indispensabile (toate trei), fie el erbivor sau prădător, pentru supravieţuire (deci OBLIGATORII pentru “absolvire”).

Evident că puiul de raţă s-a dovedit excelent la înot, depăşindu-şi chiar instructorii, dar era slab la ALERGAT, unde a trebuit să insiste mult, în dauna chiar a ÎNOTULUI, pentru ca, până la urmă, să….alerge caraghios, aproape acceptabil, cu preţul ….rămânerii în urmă….la înot.

La fel, puiul de iepure, expert în ALERGAT, nu voia, la început, nici să audă de …apă, dar a învățat să-şi învingă treptat groaza, reuşind să se menţină, penibil, la suprafaţa lacului, cu preţul, însă, al tremuratului picioarelor la alergare, după epuizarea şi stresul înotului.

Cât despre “CĂŢĂRATUL ÎN COPACI”, aici ambele biete animale abia reuşeau, într-un târziu, să se agaţe, cu eforturi jalnice, pe câte un ……trunchi doborât de furtună sau pe câte un ciot mai noduros, scorţos sau scorburos.

La sfârşitul instrucţiei, toamna târziu, premiat şi…..”şef de promoţie” a fost recunoscut în unanimitate singurul…… Destul de bun ÎNOTĂTOR, acceptabil CĂŢĂRĂTOR şi cât de cât ALERGĂTOR în acelaşi timp……puiul de ŞARPE, ajuns acum la maturitate.”

În final, ține minte sfatul acesta: dacă ești iepure, alergatul te va ține în viață!

În articolele următoare voi reveni asupra subiectului și mi-ar plăcea să-ți cunosc punctul de vedere.

Și acum te invit să completezi formularul de mai jos pentru a intra în comunitatea noastră.

Intră în comunitatea noastră!

* indicates required



Facebook Comments
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.