Școala

Să aruncăm o privire elementară asupra evoluției societății.

În urmă cu mii de ani, societatea nu era la fel de complexă ca în zilele noastre. De obicei, șeful de trib, liderul comunității era cel mai puternic bărbat sau cel mai bun vânător.

Aprecierea și succesul erau măsurate în funcție de abilitățile fizice, de supraviețuire sau de abilitatea liderului de a procura hrană pentru tribul său.

Când oamenii au început să cultive pământul, cei mai bogați erau cei care dețineau suprafețe întinse de teren. Erau câțiva privilegiați pentru care munceau restul oamenilor.

Aceștia își apărau averile construindu-și adevărate armate, care mai aveau și rolul de a controla mulțimea ce trebuia să muncească pământul.

Deja era foarte important să te naști în familia care trebuie, cei săraci neavând șanse reale de reușită în viață.

Nu era nevoie să deții multe informații, motiv pentru care doar o mică parte a populației privilegiate avea parte de educație.

Lucrurile s-au schimbat însă odată cu apariția mașinilor unelte.

Oamenii cu adevărat bogați dețineau nu doar terenuri, ci mai ales fabricile care produceau bunurile de larg consum.

La început, oamenii au avut de suferit, pentru că un robot industrial putea face mult mai exact munca a zeci sau sute de oameni.

Dar, pe măsură ce a crescut numărul mașinilor unelte, a crescut și nevoia de forță de muncă instruită special pentru a le manevra.

Și, uite așa apar primele școli profesionale, făcute după chipul și asemănarea modelului prusac.

Marii industriași au văzut că armatele germane aveau succese răsunătoare pe câmpurile de luptă și au mai observat că, fiecare soldat era trimis mai întâi într-un stagiu de pregătire la renumitele școli militare. Acolo învățau ce este disciplina, supunerea și autoritatea.

A fost momentul în care noii bogătași au realizat că nu mai au nevoie de armate pentru a controla lumea.

Era nevoie de educație.

Actualul sistem de educație este fosila vie a vechiului sistem, a primului și ultimului sistem agreat de toate statele lumii.

Schimbul este parșiv și sună cam așa: eu te învăț cum să muncești în fabricile mele, iar tu mă vei îmbogăți și mai mult.

Schimbul acesta este mascat de multele beneficii pe care masele le au sau cel puțin le-au avut sau li s-a promis că le vor avea dacă se vor mula pe sistemul propus de ei.

Dacă înveți bine te recompensez cu recunoașterea academică. Vei primi diplome de excelență și te voi lăsa să alegi tu domeniul în care să muncești pentru mine. Dacă înveți bine, vei primi o slujbă sigură și bine plătită. Vei primi diferite stimulente dacă muncești cum trebuie și ești ascultător. Te trimit în concedii, iar când vei fi bătrân, am pregătit pentru tine un plan de pensie, astfel încât să trăiești fără griji pentru tot restul vieții.

Dacă nu înveți bine, tu trebuie să știi că nu ești bun decât pentru munca necalificată, munca de jos pe care, oricum, trebuie făcută de cineva. Doar nu crezi că am nevoie doar de șefi.

Acesta e motivul pentru care sistemul actual de educație este conceput pentru succesul a 10% din elevi. Trebuie „triați” șefii birocrați de restul muncitorilor.

S-a întâmplat însă ceva în ultimul secol, supranumit secolul vitezei: noile descoperiri științifice și tehnologice au înclinat balanța în favoarea celor care dețin informația.

A apărut o nouă generație de hiperbogați. Odată cu apariția calculatoarelor și a internetului, a apărut un nou tip de consumator: consumatorul de informație.

Momentul istoric marcat de căderea zidului Berlinului este un simbol al intrării într-o nouă eră: era informației. Vechile legi conform cărora trebuia să mergi la școală, să înveți bine, să ai o diplomă ca să poți aspira la o slujbă sigură și bine plătită, nu mai sunt valabile.

Milioane de oameni au văzut că statul sau marile companii nu le mai plăteau pensiile cuvenite conform promisiunilor. Ajunși la bătrânețe, în loc de binemeritata odihnă, relaxarea la pescuit sau excursiile pe care nu le-au făcut niciodată, oamenii se trezesc aruncați într-un război al supraviețuirii. Banii de pensie acoperă cu greu cheltuielile de sănătate, de multe ori fiind insuficienți pentru a asigura măcar subzistența.

Unde e promisiunea că statul va avea grijă de ei?

În momentul acesta, în România sunt mai mulți pensionari sau șomeri decât populație activă care contribuie la fondurile sociale: pensii, șomaj sau sănătate.

Oamenii politici, cei care ar trebui să gestioneze cum trebuie banii colectați de la populație, se pricep foarte bine la justificarea cheltuielilor.

Iar când cheltuielile lor cresc, scad sumele destinate fondurilor de pensii, sănătate, șomaj, educație, etc.

Și totuși, toți acești oameni continuă să-și învețe copiii să meargă la școală, să învețe ca să obțină o diplomă și apoi să-și găsească o slujbă sigură și, eventual, bine plătită.

Și ai dreptate să mă întrebi acum: și ce e rău în asta? Nu am intrat în era informației? Nu e azi necesar, mai mult ca oricând, să fi o persoană instruită și bine pregătită? Nu trebuie să-ți câștigi cumva existența? Și nu ai șanse mai mari, pe măsură ce ești mai școlit?

Da, e adevărat. Azi, mai mult ca oricând în istorie, învățătura e cea mai importantă.

Și acum o să-ți spun că tot azi, e poate pentru prima dată în istorie când poți alege să iei de la sistem mai mult decât ia sistemul de la tine!

Azi poți folosi sistemul de educație pentru a deveni stăpân pe propria viață.

Am văzut mai sus cum a evoluat societatea în timp. Dar am văzut și că sfaturile au rămas aceleași. Chiar și cei 10% din elevii care se descurcă bine la școală, după continuarea studiilor, ajung să fie intelectuali angajați la stat pe salarii mici.

Dacă nu mă crezi, privește-i pe dascăli. Majoritatea sunt oameni deosebiți, care-și iubesc munca, dar sunt deseori frustrați că nu sunt apreciați la adevărata lor valoare. Și totuși, perpetuează un sistem al căror victime sunt.

De ce crezi că fac lucrul ăsta?

Dacă ai citit până aici, ai observat că unii oameni au fost „sortați” pentru a manevra diverse mașini unelte, alții pentru a face ordine printre hârtii, alții pentru a inventa și îmbunătăți noi tehnologii, etc. Bineînțeles că era nevoie și de oameni care să-i învețe pe ceilalți ce au de făcut, adică de dascăli.

Și acum e timpul să afli care e marea problemă a sistemului de educație: dezvoltarea a doar două tipuri de inteligență.

În urmă cu aproximativ 30 de ani, Howard Gardner, a identificat (în cartea sa „Cadrele minții”) mai multe tipuri de inteligențe: inteligenţa lingvistică – verbală,inteligenţa logico-matematică, inteligenţa muzicală – ritmică, inteligenţa vizual- spaţială, inteligenţa naturalistă, inteligenţa corporal-kinestezică, inteligenţa intra-personală și intelingenţa inter-personală.

Și totuși, deși se fac deosebit de multe materii până la vârsta de 14-15 ani (corespunzătoare claselor 1-8), după cei 8 ani de școală toți copiii sunt supuși unui examen național standardizat doar la materiile: ”limba și literatura română” și ”matematică”!

Ce se întâmplă cu cei care sunt buni la sport, muzică, desen, alte științe ale naturii, limbi străine, etc? După 15 ani de viață, dacă nu te descurci la un examen de doar două ore la una din cele două discipline, ești un ratat!

Nu ți se pare absurd?

Partea cea mai rea e că nici măcar părinții nu realizează că-și împing copiii spre o capcană ce îi va ține blocați într-o adevărată „cursă de șoareci” pentru tot restul vieții lor.

Soluții există și despre ele voi vorbi în articolele viitoare. Până atunci, lasă-mi un mesaj în care să-mi spui pe scurt viziunea ta asupra viitorului educației și, bineînțeles, nu uita să te abonezi, dacă nu ai făcut-o deja!

Intră în comunitatea noastră!

* indicates required



Facebook Comments
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Salvează legătura permanentă.