Muncește și vei fi mai deștept!

Poate ai auzit de Malcolm Gladwell. Un jurnalist și orator canadian de origine engleză care a avut succes ca scriitor încă de la prima sa carte, „Punctul critic”, apărută în anul 2000.

Până în 2013 a mai scris 4 cărți, toate având un succes asemănător.

În una din ele vorbește despre puternica legătură dintre muncă și rezultate. Și nu doar atât.

Se pare că nu este doar o coincidență faptul că cei mai buni elevi la matematică și științe provin din diverse zone ale planetei unde se muncește mult… foarte mult. De la copiii țăranilor chinezi care muncesc 360 de zile pe an în micile plantații de orez, la celebrele școli KIPP de tip charter din SUA.

Încercam să-mi dau seama de ce am fost bun la matematică și căutam în trecutul meu ceva care să explice această înclinație a mea. Poate că, dacă nu aș fi citit „Excepționalii” lui Gladwell, aș fi căutat răspunsuri în moștenirea genetică, în orele de muncă suplimentară, în programarea socială sau cine știe ce altceva. Dar nu.

Răspunsul simplu este acela că munca te face mai deștept.

Doar toată lumea știe proverbul „minte sănătoasă în corp sănătos”! Sunt lucruri știute de mii de ani și totuși, e nevoie de confirmarea oamenilor de știință din zilele noastre pentru a accepta din nou aceste „ziceri” ca pe niște adevăruri.

Și chiar îmi aduc aminte că am fost un copil ascultător și muncitor.

Îmi plăcea să mă joc, să ajut prin casă, să citesc, să muncesc, să fac sport, să ascult muzică, să dansez, să merg la biserică, să colind singur pe dealuri, să colind cu prietenii pe dealuri… Așa am fost de mic până am ajuns mare.

Și îmi mai aduc aminte că învățam cu plăcere. Făceam din studiu un fel de temă de cercetare, poveștile pe care le citeam , deși nu știam asta, erau motivaționale și mă îndemnau să acționez într-o anume direcție.

De exemplu, frumoasele desene din cărțile pentru copii mă făceau să-mi doresc și eu să construiesc o căsuță ca în povești sau un trenuleț din toate scaunele găsite prin casă ori vreun avion cu aripi din saci de plastic…

Mai târziu terenul de joacă și cercetare s-a mutat în afara casei. Îmi amintesc că inițiam diverse proiecte cu prietenii de joacă, de la construcția unor căsuțe în copaci, la căutarea de comori.

Chiar și adolescent fiind, cărțile și revistele pe care le citeam au reușit să mă influențeze.

De exemplu, prin clasa a 10-a am devenit pasionat de culturism ca sport. Pe vremea aceea, nu se prea folosea cuvântul fitness. Și îmi mai aduc aminte că am fost foarte disciplinat și ordonat pe vremea aceea. De fapt, cred că în ultimii doi ani de liceu am fost cel mai disciplinat și ordonat din toată viața mea. În mod corespunzător, rezultatele școlare au crescut spectaculos.

După cum vezi, subliniez din nou legătura dintre muncă, ordine, disciplină și capacitățile intelectuale.

Și, din nou, trebuie să analizez puțin și cauzele care m-au făcut să fiu omul acela.

În primul rând, cred că a existat o bază pe care doar s-a construit deja.

În al doilea rând au fost articolele din revistele pe care le citeam cu pasiune. Iar eroii dintre pagini erau oameni obișnuiți care au muncit foarte mult. „No pain, no gain”, era celebrul moto care însoțea aproape toate articolele din reviste. Deci am avut puterea exemplului.

Alți colegi de-ai mei au avut alte modele și s-au apucat de fumat sau de băut de la vârste fragede. Din fericire, am reușit să mă feresc de vicii în perioada aceea critică a formării mele.

Apoi, un alt motiv pentru care am fost disciplinat și motivat să învăț și să-mi creez stilul de viață sănătos au fost și prietenii.

Mergeam la sală, dar nu mergeam singur. Aveam un pic de competiție și acolo. Unii dintre noi erau mai buni la unele exerciții, alții la altele. Aveam întreceri pe genuflexiuni cu haltera în spate, îndreptări, tracțiuni la bară fixă, împins de la piept și așa mai departe. Trebuia să fim mai buni în fiecare zi.

Sportul m-a învățat că după orice perioadă de creștere a performanțelor, urmează una de stagnare.

Îmi făceam calcule despre cum voi arăta peste un an sau despre cât de puternic voi fi peste un an. Vedeam progrese constante lună de lună și aveam impresia că, dacă voi face aceleași lucruri, voi obține mereu aceleași rezultate.

Ei bine, în sportul cu greutăți nu e chiar așa.

După 6 luni de antrenament intensiv a urmat o perioadă de stagnare, apoi una de regres minor. Credeam că soluția este să mă antrenez mai mult. Și totuși, ceea ce am obținut a fost o suprasolicitare a corpului din cauza supra antrenamentului.

Norocul meu a fost că a venit vacanța de vară și am schimbat mediul când am plecat la sat. În vacanța mare.

Până când am reușit să-mi formez o echipă și să improvizăm mai apoi o sală, nu am mai făcut exercițiile de forță.

Rezultatul imediat a fost refacerea fizică și, evident, când am reînceput antrenamentele am observat că sunt din nou în formă.

Ce nu știam: cum să alternez perioadele de muncă intensă cu cele de odihnă, cum să mă alimentez corect și că o să renunț la acest sport.

Da, așa ceva aș fi considerat de neimaginat în anii de liceu. Dar am crescut. Și după anii de liceu au urmat anii de studenție.

Bineînțeles că unul din primele lucruri pe care le-am făcut după așezarea mea în Timișoara a fost să caut o sală unde să mă antrenez. Și am găsit. Pe malurile Begăi era o sală de sport foarte dotată și cu prețuri studențești. Era pe la sfârșitul anului 1997.

M-am abonat și am început antrenamentele.

Deși am fost o fire timidă în anii de liceu, sportul și relațiile de prietenie dezvoltate în sală m-au făcut o fire sociabilă. Și totuși, în sala aceea de sport din Timișoara nu am reușit să leg prietenii. Mai mult, am intrat în vorbă cu sportivii de acolo. Unii erau „de top” și credeam că pot învăța ceva de la ei.

Din păcate, pe lângă faptul că nu reușeam să leg discuții care să nu aibă legătură cu numărul de repetări de ieri și cu numărul de kilograme ridicat azi, au încercat să mă convingă că succesul în sportul cu greutăți este condiționat de consumul de substanțe anabolizante, de steroizi sintetici. A fost picătura care a umplut paharul. Nu-mi doream să fiu în preajma unor astfel de oameni.

Mai mult, am studiat comportamentele celor plini de mușchi și am văzut un tipar care-i făcea să pară caraghioși. Iar eu m-am recunoscut în acest tipar și am luat hotărârea să mă opresc. Pur și simplu.

Știam că adevărații campioni sunt oameni care muncesc și nu trișează, dar eu nu mă mai identificam cu sportul acesta, nu-mi mai doream să mă umplu de mușchi și să nu știu ce să fac cu ei.

Dar nu am renunțat la sport.

Am început să alerg, apoi să încerc și sporturi de contact, ca luptele în ring sau artele marțiale.

Nu, nu am ajuns în ring vreodată.

Am renunțat la box înainte de primul meci. Nu mă reprezenta.

Căutările au continuat pe toată perioada anilor de studenție. Între timp am încercat și alte lucruri, ca de exemplu, mersul la teatru, operă, diverse concerte prin cluburi sau la cele în aer liber.

Oamenii sunt mai dispuși să lege prietenii când se simt bine sau la un pahar. Și astfel, cercul meu de prieteni s-a mărit.

Am rămas același om sociabil dar încă nu știam cu adevărat ce vreau de la viață. Și, în același timp, eram cel mai naiv om pe care l-a cunoscut cineva.

Îmi aduc aminte că, prin anul trei de facultate , mă trezesc la ușa camerei din căminul studențesc în care locuiam cu un individ oarecum exotic, care purta o pătură prinsă peste umăr în stilul romanilor.

Îl căuta pe unul din colegii mei de cameră. Cum eram singur în cameră, l-am invitat să se așeze și am stat de vorbă.

Fiind gazdă, am oferit țigări la discreție și apă din belșug iar discuțiile s-au întins până spre ora 3 dimineața.

Cum omul nu mai pleca și nici colegii mei de cameră nu se grăbeau să apară, i-am spus omului că sunt obosit și că, dacă vrea să-l aștepte pe colegul meu de cameră, să-i ocupe patul.

Zis și făcut.

Problemele au început să apară când au venit colegii mei și nicicare nu-l cunoștea. M-am simțit obligat să-i ofer necunoscutului patul meu și eu mi-am petrecut primele ore ale dimineții colindând.

Pe la ora 10 l-am trezit și i-am adus aminte că trebuia să mergem la muzeul satului, la activitatea la care chiar el m-a invitat. Am insistat să fim punctuali dacă dorim să participăm și l-am grăbit să se țină de cuvânt.

Nu prea înțelegeam schimbarea asta bruscă de comportament.

Mai mult, odată ajunși la muzeul satului am fost din nou contrariat: pe de o parte, parcă-l cunoștea toată lumea iar pe de altă parte, a ocupat un scaun și a adormit imediat. A început să și sforăie. Nu știam ce să cred. Am fost prezentat ca fiind un prieten de-al lui și lumea părea că-l cunoaște dar el nu dădea doi bani pe evenimentul propriu-zis.

După vreo două ore, la finalul activităților, am fost invitați la masă.

Spre surprinderea mea, am descoperit motivul pentru care amicul meu știa calendarul activităților cultural – artistice: a primit un sac și a început să strângă tot de pe masă.

Văzându-mă încurcat și oarecum rușinat, mă privește în ochi și-mi spune pe un aer foarte degajat: „de obicei au și prăjituri…”

Intră în comunitatea noastră!

* indicates required



Facebook Comments
Acest articol a fost publicat în școala vieții. Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.