Relația cu banii

În copilărie nu aveam nevoie de bani. Toate cele necesare traiului erau asigurate de părinți.

Prin urmare, nu am fost prea interesat de acest subiect. Mai mult, știam că banii se câștigă prin muncă iar noi eram prea mici pentru a munci legal și orice altă variantă era exclusă.

O convingere generalizată printre toți oamenii pe care îi cunoșteam era aceea că toți oamenii bogați fură.

Poate că vremurile pe care le-au trăit au fost de vină dar cert este că ne-au băgat asta în cap și nouă, copiilor.

În adolescență am rămas același copil cuminte și, în continuare am avut o viață liniștită, fără să duc grija banilor… sau povara lor. „Mai bine sărac, dar curat!” era lozinca ce mă însoțea.

A fi sărac era o virtute.

Îi apreciez în continuare pe cei care se călăuzesc după principiul sărăciei ca virtute atât timp cât nu taie aripilor copiilor cu povești despre oamenii bogați care s-au căpătuit furând; atât timp cât nu devin hoți de vise.

Doar pentru că ei nu cunosc și alte variante, alte povești, nu înseamnă că au dreptate sau că ele nu există.

Dar, ce să fac, toți oamenii din jurul meu turuiau una și aceeași placă: eu vreau să dorm noaptea liniștit; banii nu aduc fericirea; decât bogat și murdar, mai bine sărac dar curat…

Cum să nu-i crezi? Dacă toți spun același lucru, trebuie să fie adevărat, nu?

Mai încercam câteodată să observ că în pușcării nu prea sunt oameni bogați, ci majoritatea sunt săraci.

-„Eeeei! Hoțul neprins e negustor cinstit! Gabi, tu chiar crezi că odată ce ai atâția bani nu poți să îți acoperi urmele? Nu ai văzut la televizor că îi întrebau pe milionarii din Rusia și din America cum s-au îmbogățit și ei au spus că le zic orice, numai să nu-i întrebe de primul milion. Deci, ce mai vrei? Cu bani furați poți fi după aceea cinstit! Și crezi că în România lucrurile stau altfel?”

Sincer, nu am văzut la televizor declarațiile acelea dar mulți le-au văzut… Cine sunt eu să nu-i cred? Hoție și corupție: cine și-ar dori să fie bogat în condițiile astea? Așa că mi-am văzut de ale mele: învățat, sport, muncă domestică…

Și la ce viață frumoasă aveam, nu aveam nevoie de bani care să o complice.

Apoi, ca student am învățat să-mi drămuiesc banii cât să-mi ajungă de la o lună la alta. Îmi plăteam anticipat cazarea și masa, iar puținii bani rămași erau o avere pentru mine.

Nu-i de mirare că, după ce am încasat primul salariu am folosit aproape toți banii pentru a-mi ajuta părinții. Și am făcut lucrul acesta voluntar.

Anii au trecut și noile învățături spuneau că, dacă vrei să faci ceva în viață trebuie să te împrumuți la bancă, pentru că nu ai bani ca să-ți cumperi acum o casă, o mașină sau mobila de bucătărie… Și dacă nu faci acum, când ești tânăr și în putere, la bătrânețe degeaba le ai!

Minunat! Mulțumesc pentru sfaturi!

Problema este că le-am urmat.

Acum stau și mă întreb câți alții asemenea mie au urmat aceleași sfaturi? Câți copii au fost educați în felul acesta de către familie, prieteni, televizor sau școală?

Câte vise au fost omorâte în fașă, câte aripi au fost tăiate cu simpla remarcă: fii realist! Nu mai visa cu ochii deschiși! Revino cu picioarele pe Pământ! Întinde-te cât ți-e plapuma!

Toate cele câte ți le-am spus am aflat mai târziu că poartă un nume: programare socială.

Adică ești educat de o „pătură socială” în așa fel încât să rămâi acolo. Săracii te învață să fii sărac, bogații te învață să fii bogat.

Medii diferite, învățături diferite.

Dacă ești bogat și ajungi sărac, ești prost; dacă ești sărac și ajungi bogat, ești hoț.

Dar lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Informația este acum disponibilă tuturor cu ajutorul internetului. Nu mai e nevoie să-ți pice în mână o carte cu „secrete”, le poți găsi printr-un simplu click.

Dar sunt eu pregătit să primesc o astfel de informație după aproape 30 de ani de „educație”?

Cu siguranță, o anumită conjunctură socială și politică provocată de criza economică din 2008 m-au făcut extrem de receptiv la mesajele primite, indiferent de unde veneau.

Tocmai am luat contactul cu afacerile de tip MLM și am văzut o primă categorie de oameni care gândeau diferit.

Apoi s-au mărit salariile dascălilor cu 50%, cu unanimitate de voturi, la sfârșitul anului 2008, măsură nepusă în practică de primul ministru de atunci. Urmează câteva luni de negocieri, proteste, dezbateri, explicații care nu țineau de cald.

Între timp, citesc „Cadranul banilor” și-mi dau seama că lumea nu e așa cum cred eu. Pentru prima dată observ un punct de vedere total diferit asupra unor lucruri comune.

Realizez că treaba guvernului nu e să mă îmbogățească, ci să cheltuiască banii publici cât mai „responsabil”.

Prin urmare, dacă pot tăia din cheltuieli, o vor face. În mai puțin de un an mi se confirmă toate bănuielile: cuvântul criză e pe buzele tuturor, iar tăierea salariilor bugetarilor cu 25% este doar o etapă firească pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit guvernul de atunci.

Marele meu avantaj a fost că eram deja pregătit emoțional pentru scenariul cel mai rău, chiar am făcut câțiva pași timizi spre o utopică independență financiară.

Dar convingerile, abilitățile și tăvălugul vieții m-au făcut să bat încă o dată pasul pe loc și chiar să merg înapoi câțiva ani buni.

Învățăturile lui Kiyosaki și modelul lui Pera mă motivează să reiau proiectele destinate creării unui nou stil de viață. Întrebarea este: sunt pregătit?

Iată câteva din convingerile pe care am reușit să le schimb și câteva din învățăturile interpretate diferit:

  • persoanele bogate pot să îi ajute pe alții;

  • dacă ești sărac poți ajuta foarte puțini oameni, de cele mai multe ori doar cu o vorbă bună;

  • nu e treaba nimănui să te îmbogățească, e responsabilitatea ta;

  • întinde-te cât ți-e plapuma, apoi fă rost de o plapumă mai mare;

  • învață, ia-ți diploma și apoi deschide-ți o afacere;

  • nivelul veniturilor reflectă nivelul dezvoltării tale ca persoană;

  • înainte de „a avea”, trebuie „să devii”;

  • „ești ceea ce gândești”…

Mă opresc aici cu enumerarea dar nu înseamnă că asta e tot.

Relația mea cu banii a fost de forma: „ne salutăm dar nu stăm de vorbă”.

Lucrurile astea s-au schimbat.

Acum am în minte pilda semănătorului: secretul succesului nu e de fapt un secret. E un adevăr pe care agricultorii îl știu de când au pus primele semințe în pământ: mai întâi semeni, apoi culegi.

Și încă un adevăr: culegi ce ai semănat! Nu poți culege grâu dacă ai semănat porumb!

Dar e prea evident, nu e așa?

De ce unii oameni fac aceleași lucruri dar se așteaptă la alte rezultate? Eu știu și îi înțeleg pentru că am fost la fel ca ei aproape toată viața.

Dar tu? Ai o poveste asemănătoare sau e diferită? Spune-ne și nouă, apoi completează formularul de mai jos și…

Intră în comunitatea noastră!

* indicates required



Facebook Comments
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.