Legea semănatului și a culesului

Copilăria este cea mai frumoasă parte a vieții și în același timp este fundația pe care este construit omul matur.

Dacă ai putea, ai da timpul înapoi ca să retrăiești clipele frumoase de atunci? Sunt convins că da! De fapt, trebuie să fi avut o copilărie foarte tristă ca să spui nu… sau ești o persoană extrem de echilibrată și evoluată emoțional și spiritual.

Totuși, am observat că există un sentiment general legat de pierdere, rătăcire atunci când te gândești la copilărie și nu este vorba doar de nostalgie sau de oamenii dragi care te-au înconjurat sau de locurile de care te-ai îndepărtat.

Fiecare dintre noi simte că a pierdut ceva.

Scriu acest articol pentru copiii care au acum de toate și se pierd într-o mulțime de lucruri nesemnificative –și pentru părinții lor, care trebuie să-i îndrume. Toți copiii au acum ceva ce foarte mulți dintre noi, oamenii mari, am pierdut.

Poate că, la un moment dat voi spune clar ce anume este în pericol, dar fiecare poate să vadă în interiorul lui acea calitate pierdută în timp din cauza unor obiceiuri nesănătoase.

Eu îmi aduc cu drag aminte de copilărie. Pentru că am fost un norocos. Am avut o familie frumoasă și experiențe care m-au îmbogățit.

Poate că părinții și bunicii noștri au văzut lucrurile altfel, pentru că regimul comunist din perioada aceea era opresiv și nu le-a lăsat libertatea de a se exprima. De fapt, libertatea de exprimare poate era cea mai mică problemă.

Dar eu, copil fiind, nu am simțit presiunea aceea.

În vacanțe, părinții ne lăsau să mergem la țară, la bunici. Satele din Valea Almăjului sunt vestite acum pentru frumusețile naturale și pentru hărnicia oamenilor.

Dar pe vremea aceea mai erau vestite și pentru bogăția lor.

Mă bucuram de fiecare dată când ajungeam acolo dar cel mai mult îmi plăcea vacanța de vară. Cui nu-i plăcea vacanța de vară?

Vara aveam o libertate în plus: imediat ce-mi lăsam bagajele mă descălțam și așa rămâneam până se lăsa frigul. Prietenii mei făceau la fel. Mai puneam pantofi în picioare când mergeam la Biserică.

Satul forfotea de la primele ore ale dimineții. La începutul vacanței de vară, în luna iunie, muncile agricole erau în toi. Parcă era o întrecere între săteni să se trezească de dimineață și să plece la câmp cu noaptea în cap.

Nici bunicii noștri nu făceau excepție.

Mai târziu am înțeles că ne protejau când ne lăsau să mai dormim și după ce răsărea soarele, dar mai ales când ne trimiteau la umbră în miezul zilei.

Nu toți copiii au fost la fel de norocoși. Cei născuți și crescuți la țară erau inițiați în muncile agricole în mod forțat și organizat.

Aveau săptămâni întregi de practică agricolă prevăzută în programa școlară, sub atenta îndrumare a dascălilor.

Totuși, când am crescut și am fost buni de muncă am avut modelele în minte și știam deja când și cum să muncești pentru a fi eficient.

Pentru că nu am fost vreodată forțat să fac ceva, nu consideram munca o corvoadă.

Iar acest lucru mi-a permis să observ lumea din jur și să învăț tot timpul ceva.

Știam că toamna culegi ce ai semănat. Și mai știam că semănatul era partea care presupunea poate cel mai mic efort fizic, pentru că toată munca se făcea mecanizat.

Mai știam că plantele cresc frumos dacă ai grijă de ele atunci când trebuie. De exemplu, porumbul trebuia săpat de două ori, dacă nu foloseai erbicide.

Ai fost vreodată la săpat?

În primăvară, planta e mică și buruienile nu au crescut nici ele prea mult. Încaleci un șir sau te așezi între două șiruri de porumb și, cât e ziua de lungă faci același lucru: tai cu sapa buruienile, ai grijă de firele de porumb, mai rărești din ele acolo unde este cazul și… treci la următorul.

Dacă vremea nu-ți permitea, puteai avea ghinionul de a săpa pentru a doua oară prin luna iunie. Acum lucrurile se schimbă.

Porumbul e mai mare și, de multe ori, pentru a-l curăța bine, trebuie să sapi pe sub el.

Imaginează-ți cum e să fii zgâriat pe mâini și pe față de frunzele late, în timp ce soarele se ridică încet pe cer și simți cum căldura vine din toate părțile, nu doar de sus.

Știi că nu face nimeni treaba asta în locul tău, știi că dacă nu tragi tare de dimineață, când e mai răcoare, o să-ți fie extrem de greu să faci asta la amiază.

Și îi mai vezi pe vecinii care au sosit mai de dimineață că sunt aproape gata…

Poate spui că nu ai face asta în viața ta, dar dacă din asta trăiești, lucrurile se schimbă. Cu un an înainte, toamna, ai avut o recoltă bogată în luncă și te mândreai și aveai un sentiment de împlinire și bunăstare.

Dar când ai mers pe deal și ai văzut o recoltă slabă acolo unde vecinii au avut una mai bună te întrebi ce nu ai făcut bine și îți promiți că la anul vei îndrepta lucrurile.

Motivația nu lipsea și era diversă, nu doar puternică.

Așa că trăgeai de tine ca să faci treaba repede și bine.

Munca la câmp este extenuantă. Cei puternici și rezistenți, oamenii obișnuiți cu munca, poate făceau o pauză de o oră, două la prânz.

Și nu mă refer doar la bărbații tineri. Femei și copii deopotrivă munceau de dimineață până seara.

Toți știau această lege a semănatului și a culesului: mai întâi semeni, după aceea culegi.

Și mai știau că între cele două momente trebuia să te înarmezi cu răbdare, pentru că rezultatele nu se văd a doua zi.

Ce se vede a doua zi este munca ta. Pe unde ai trecut, firul este drept iar pământul din jurul lui e afânat și curat. Privești înainte și știi că totul trebuie să arate la fel.

Răbdare, perseverență, concentrare, muncă susținută… iată câteva din calitățile pe care le cultivi în propria persoană atunci când ai un scop.

Copiii crescuți la țară știu și să învețe.

Am avut prieteni care mergeau cu vaca la păscut sau la stână la oi și aveau cărțile după ei.

Să stea concentrați asupra unei cărți era o nimica toată în comparație cu a sta aplecat toată ziua la săpat sau a da la coasă de dimineața până seara pentru ca apoi să meargă la strânsul fânului.

Îi mai întrebam de ce nu învață acasă și își iau cărțile după ei, iar ei îmi răspundeau invariabil că, dacă nu intră la facultate vor munci la câmp toată viața.

Știam și eu sentimentul acesta.

Când eram foarte obosit și cu ultimele puteri mai aruncam o pală de fân pe căpița de fân sau când mă trăgeam spre umbră enervat la culme de vreo gâză ce insista să-mi intre-n ochi, nas sau urechi, bunicul meu se așeza lângă mine la umbră, lua o gură de apă și apoi mă întreba, în timp ce mă îmbia cu apa: „Gabi, îți place?”

Și apoi continua, înțelegând răspunsul de pe fața mea: „dacă nu înveți, așa vei munci toată viața. De ce să te chinui la munca asta grea, când poți lucra la umbră și răcoare într-un birou?”

După cum spuneam și în alte articole, am fost ascultător. Am învățat bine și am mers la facultate, apoi m-am angajat și am întrerupt legătura cu viața satului.

În timp am avut ocazia să văd cum evoluează copiii în vremurile noastre și am remarcat cu tristețe că acestora le lipsește motivația de a învăța.

Și îi înțeleg.

Dar despre asta voi vorbi în alt articol.

Acum aș vrea de la tine să-mi spui într-un comentariu care este lucrul acela din copilărie pe care crezi că l-ai pierdut. Poate este vorba despre încrederea în sine, capacitatea de concentrare, bucuria de a te trezi dimineața sau de a avea program de voie toată ziua…

Dar aș vrea să-mi spui și cum ai de gând să regăsești acel ceva și cum poate povestea ta să fie o lecție pentru noi, ceilalți…

 

Facebook Comments
Acest articol a fost publicat în educație, școala vieții. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns