În căutarea comorii

Dacă ar fi să descoperi o comoară, cum îți imaginezi că arată aceasta?

Să fie un cufăr îngropat în nisip pe o insulă exotică, așa cum vedem în desenele animate sau în filme? Să fie o căldare cu galbeni îngropată într-o peșteră sau la rădăcina unui copac secular, protejată de un blestem, așa cum ne spun legendele haiducești? Să fie un bilet câștigător la loterie?

Cum arată comoara pe care vrei să o găsești?

A fost o perioadă în viața mea când am fost fascinat de posibilitatea găsirii unei comori.

Tocmai terminasem clasa a unsprezecea de liceu și mă bucuram împreună cu frații mei de libertatea oferită de vacanța la țară, la bunici. Eram fericiți și fără griji. Nu trebuia să ne facem probleme că nu avem unde dormi sau ce mânca. Părinții și bunicii se îngrijeau de toate.

Așa că, noi îi răsplăteam fiind harnici și cuminți.

Dar nu am fi fost adolescenți obișnuiți dacă nu ne-ar fi zburat mintea la diverse aventuri.

Pe la mijlocul anilor 90 internetul era o „chestie” de care mulți nu am auzit, de telefonie mobilă –nici atât. Aveam alte moduri de a ne relaxa și distra.

Întâlnirile cu prietenii și plimbările pe dealuri făceau parte din cotidian.

Cum tot grupul nostru de prieteni era format din „copii de treabă”, eram iubiți de vecini și bătrânii ne căutau câteodată compania. Ne captivau cu povești hazlii din viața lor dar cel mai mult ne ațâțau cu poveștile despre comori blestemate despre care jurau că sunt reale.

Poate ar fi rămas totul la nivel de poveste dacă nu am fi început să observăm grupuri ciudate de turiști care-și așezau corturile în afara satului și rămâneau acolo câteva zile, hoinărind pe dealuri.

Vestea a zburat și zvonurile că acei turiști sunt căutători de aur au făcut satul să vuiască. În scurt timp au început să apară gropi ciudate prin câmpurile oamenilor.

Până aici!

Au venit alții să ne fure comorile! Așa ceva nu se poate!

Grupul nostru de prieteni s-a reunit și trebuia să luăm o decizie. Rămânem pasivi și îi lăsăm pe alții să se îmbogățească sau ne apucăm de treabă și le-o luăm înainte?

-„Da, dar știi că nu putem merge să săpăm decât în număr de 3, 5 sau 7, că trebuie să luăm binecuvântarea de la preot, că trebuie să dai săracilor jumătate din ce găsești ca să nu se prindă blestemul de tine?” –începeau să curgă protestele.

-„Și care este problema? Mai bine jumătate din ceva decât totul din nimic!” –ne ambiționau cei mai curajoși.

În câteva zile am făcut un plan și ne-am informat asupra mai multor posibile locații.

Cel mai promițător loc se afla în luncă, la vreo 5 km de sat, în aproprierea drumului național. Accesul era ușor și puteam merge cu bicicletele.

Zona vizată se afla într-un câmp nelucrat cuprins între drum și râu. În urmă cu vreo două luni, o cunoștință a noastră a fost cu un detector de metale și a însemnat două locuri.

Am vizitat punctul de interes pe timpul zilei și am recunoscut semnele.

Am hotărât ca 5 dintre noi să vină în timpul nopții să ridice comoara. Am fi vrut să fim 7 sau 9, dar nu aveam toți biciclete. Dar puteam să venim în mai multe nopți, cu rândul.

Imaginează-ți ca ai 16 ani, că ești pe cale să faci marea descoperire a vieții tale, că ești împreună cu prietenii tăi în mijlocul câmpului, într-o zonă recunoscută pentru întâmplările paranormale iar singurele încurajări veneau sub forma unor povești înspăimântătoare.

De fapt, toți eram la fel de emoționați. Cei mai curajoși spuneau că nu.

Săpam cu rândul. Toți eram copii muncitori, nu ne sustrăgeam. Din contră, fiecare spera să fie el cel care face marea descoperire.

Să vezi și să nu crezi! Norocul a dat peste mine!

Am lovit cu târnăcopul ceva. Am lucrat apoi cu grijă, am făcut pârghie și am ridicat ușor…

Nu merge, trebuie curățat locul mai mult.

Am continuat să sap cu atenție și apoi am ridicat din nou…

-„Ooooo!” am făcut eu în timp ce prietenii aplecați deasupra mea se retrăgeau înfrigurați.

-„Ce e acesta?”

-„Cred că e un femur!”

Uau! Poveștile de groază au prins viață!

-„Ce facem acum?” am întrebat retoric.

-„Hai, nu te speria! Știi doar că, pentru a-și proteja comoara și după moarte, mulți se înmormântau deasupra ei”.

„Da, cum să nu!” spuneam în sinea mea.

-„Dar ce-ar fi să-i trimitem pe ceilalți să sape mâine noapte?”

Zis și făcut! Am dat indicațiile necesare celorlalți membrii ai grupului, le-am spus unde să sape, cât să sape dar nu le-am spus ce am descoperit.

În ziua următoare ne-am reunit.

-„Ați găsit comoara?” am întrebat noi zâmbind pe sub mustăți.

-„Încă nu, dar mai e de săpat!” au răspuns încercând să pară indiferenți.

-„Și unde sunt uneltele?”

„Le-am lăsat acolo, ca să nu le mai cărăm și noi și voi…”

În noaptea aceea trebuia să mergem după sapă, lopată și târnăcop. Dar a început să plouă. Abia după o săptămână am reușit să mergem din nou la „comoară”. Am mers în timpul zilei, pentru că nu aveam de gând să mai săpăm. Am aflat că pământul acela era nelucrat pentru că a fost acolo un vechi cimitir. Deja ne-am obișnuit cu gândul că ni s-a jucat o farsă.

Soarele strălucea puternic și mulți oameni își munceau pământurile din apropriere. Am încercat să părem indiferenți ca să nu trezim suspiciuni în timp ce ne recuperam uneltele.

Dar, surpriză! Nu am mai găsit nici groapă, nici unelte.

Ne-am întors acasă și am căutat alte aventuri.

În timp, oamenii cu corturile au devenit ceva obișnuit. Turiștii care veneau să admire frumusețea locurilor în care am copilărit nu mai erau doar români, ci și străini.

Acum, după 20 de ani, chiar încercăm să atragem cât mai mulți oameni să vadă morile de apă de la Rudăria, Cascada Bigăr, Lacul Dracului sau Cheile Nerei, îl facem cunoscut pe Ion din Anina, cel mai vechi locuitor al Europei… și câte și mai câte!

Asta da comoară!

Și s-a mai întâmplat un lucru minunat în acest timp.

Chiar am descoperit o comoară!

 

Facebook Comments
Acest articol a fost publicat în școala vieții. Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.