Jocul cu margelele de sticla

Herman Hesse

          Când  am citit pentru prima oară „Jocul cu mărgelele de sticlă”, eram adolescentă şi am constatat în finalul lecturii că fusesem supusă unui joc unde nu puteau participa decât cei foarte buni.Între prima şi următoarea lectură a cărţii, semnificaţiile şi- au schimbat înţelesurile şi  m-au asaltat noile puncte de abordare . Din acel moment am citit această carte ori de câte ori am simţit nevoia şi o consider cartea sufletului, pentru că jocul continuă după terminarea lecturii, ca o provocare.

          „Jocul cu margelele de sticla” este opera unui întelept preocupat de problemele majore ale educatiei si eticii. Cu o alcatuire neobisnuita, cu un titlu pe cât de atragător, pe atât de derutant, este opera fundamentala a lui Hermann Hesse si una dintre cele mai profunde si mai tulburătoare scrieri ce onoreaza literatura secolului XX. Redactată de-a lungul a doisprezece ani (1931-1942) si publicata în 1943, când marele scriitor german, stabilit în Elveţia, aproape septuagenar, depăşise patru decenii de activitate literară, ea reprezintă o sinteză completă şi monumentală a artei şi conceptiilor autorului, o lucrare reprezentativă şi definitorie pentru  maestrul aflat la apogeu, întocmai cum pentru Michelangelo e statuia lui Moise.

          Dacă „Jocul cu margelele de sticla” adună într-un punct de altitudine maximă toate liniile directoare ale operei lui Hesse, aşa cum arcadele ogivale converg spre creştetul bolţii de catedrala gotica, această operă în ansamblul ei realizează ea însăşi o sinteză originală, în literatura germană şi universală, a numeroase şi diverse tendinţe, orientări şi modalităţi literare. Clasicismul armonios şi echilibrat se interferează cu romantismul avântat şi patetic, ambele au numeroase puncte de tangenţă cu realismul şi nu se refuză contactul înnoitor cu expresionismul şi suprarealismul. Motive, tipologii, procedee, mijloace de expresie aparent  ireconciliabile celebrează în scrisul lui Hermann Hesse întâlniri amicale, ca pentru a demonstra că nimic nu aste inutil şi pe deplin perisabil în experienţa creatoare a secolelor. Scriitorul, care în parcurgerea etapelor de învăţământ sistematic n-a depăşit pragul studiilor gimnaziale, întrerupte la 16 ani, fiind oarecum un autodidact, ca şi Faulkner, rafinatul stilist, a fost un cititor pasionat şi a avut desigur autorii săi preferaţi. Adept al psihanalizei, nu din şcoala lui Sigmund Freud, ci din aceea mai nouă şi dizidentă a lui Carl Gustav Jung, fapt     care-i evidenţiază receptivitatea la inovaţie, a păstrat totuşi până la sfârşit un interes viu pentru literatura de la răscrucea secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea.

          Hermann Hesse separă cu multă grijă dezbaterea teoretică de partea literara, dă contururi vii personajelor, chiar daca şi pentru el  acestea rămân nişte întruchipări alegorice, crează momente şi episoade de intensă vibraţie emotivă, unele chiar sublime. Hesse e în primul rând un artist, care alternează cu multă chibzuinţă condeiul gânditorului cu penelul muiat în pasta de culoare. „Jocul cu mărgelele de sticlă” nu oferă o lectură uşoară, cititorul nu-i va parcurge paginile pe nerăsuflate, dar până la urmă va fi răsplătit generos şi va afla multe temeiuri pentru a aseza volumul printre carţile sale de capatâi .

          Preluând de la Goethe ideea „provinciei pedagogice”, Hermann Hesse imaginează o organizaţie educativă intitulată oficial „Castalia”, cuvânt ce sugerează atât castitatea cvasimonahală a componentelor ei, cât şi calitatea lor de castă, de aristocraţie a spiritului. Goethe imaginează „provincia pedagogică” în „Anii de drumeţii ai lui Wilhem Meister” ca un model de instituţie şcolară recomandat ca atare în scopul realizării în practică a tinerilor. Provincia pedagogică apare ca o colonie în cadrul căreia tinerii urmau să fie pregătiţi pentru viaţă. La Hesse , în „Jocul cu margelele de sticlă”Castalia este un artificiu literar, o alegorie ea însăşi în mareleansamblu alegoric, utopia se autodenunţă şi se neagă. Rod al fanteziei şi nu al unui efort teoretic, „Provincia pedagogică” a lui Hesse are în primul rând rostul de a crea mediul în care să evolueze personajele, adaptându-i-se sau refuzându-se adaptarii.    

          Cartea e construită după arhitectura corespunzătoare unei scieri ştiinţifice :

      1.Bibliografia – este un fel de bildungs- roman în care etapele se succed în ordine strict cronologică.Este un studiu introductiv în cel mai pur stil eseistic, în care scriitorul se retrage cu modestie în umbră şi îşi asuma rolul unui editor al „Biografiei lui Josef Knecht ,” magister ludi,scrisă de un admirator tânăr al acestuia.

       2.Scrierile postume ale lui Josef Knecht;

       3.Poezii şi proză.

         Eroul cărţii – la fel ca şi Sărmanul Dionis – imaginează şi alte medii şi epoci, unde trăieşte întâmplări neobişnuite.Analogia nu e absolută, fantezia autorului se sprijină pe o informaţie documentară, iar fabulaţia se subordonează autocaracterizării : „Aducătorul de ploaie,” „Duhovnicul,” „Biografia indiană,” prefigurează destinul şi jerfa  autorului personaj,îi dezvăluie căutările şi convingerile.

          Jocul cu mărgelele de sticlă ar putea fi o elegie deznădăjduită pe  ruinele unei civilizaţii scăpate de sub controlul raţiunii şi aflate într-un înspăimântător proces de autonimicire.Pentru că sufletul omenesc evoluează fireşte, şi nu numai optimiştii trebuie să convină că succesorii noştri din veacul viitor vor înfăţişa astrelor o alcătuire psihică şi superioară. Cu toate acestea omenirea nu se va dezice niciodată de Arhimede, şi de Platon, de Michelangelo şi de Shakespeare, de Mozart şi de Goethe , fiindcă asemenea personalităţi celebre chiar dacă n-au călătorit cu nave cosmice şi nu au apărut pe ecranele unor televizoare, au întruchipat în fiinţa lor, calităţi şi idealuri superioare ale omului de ieri şi de mâine.

       ANCA PREDUŞ RUVA

Lasă un răspuns